Dervișii învolburați din Istanbul

Dervișii învolburați din Istanbul: o călătorie spirituală

Conferirea Gradului De Derviş

Atribuirea gradului de derviş consfinŃeşte, practic, adeziunea voluntară la o formă regulată de „monahism” (în accepŃiunea conferită de islam acestei noŃiuni), care presupune o anumită rigoare a Ńinutei, a comportamentului şi a practicilor rituale. Acordarea acestei titulaturi şi, implicit, a însemnelor specifice ordinului care-l acceptă în rândurile sale pe postulant nu este nicidecum aleatorie; ea survine după un interval de timp apreciabil de la adeziunea formală la respectiva confrerie şi presupune un proces de deliberare, care urmăreşte excluderea imposturii ori a posibilităŃilor de fraudă. Persoana care aspiră la
calitatea de derviş i se adresează unui membru cu oarecare prestigiu din ierarhia aşezământului pe care îl frecventează. Acesta întocmeşte un gen de raport, supus aprobării superiorului lăcaşului, care i-l remite, la rândul său, liderului congregaŃiei (dedebaba) şi care, după obŃinerea acordului de principiu al acestuia din urmă, convoacă adunarea şi organizează ceremonia. De remarcat că fiecare conducător de lăcaş dispune de un registru de evidenŃă, în care sunt înregistrate persoanele cărora li s-a acordat rangul de derviş, împreună cu datele lor personale

La ceremonia de promovare în rang participau, odinioară, şi membri ai altor lăcaşuri Bektaşî din vecinătate. Odată consumat evenimentul, noua calitate a persoanei supuse ritualului era adusă la cunoştinŃa confraŃilor din alte aşezăminte, prin mesageri sau pe cale scrisă. Adunarea se desfăşura, ca de obicei, seara, după ce animalul oferit de postulant era jertfit potrivit normelor rituale şi după ce era pregătită masa comună care pecetluia ceremonia. Principalele repere ale acesteia erau identice cu cele ale ceremoniei de iniŃiere. Se pătrundea în incinta oratoriului în ordinea ierarhiei spirituale, se proceda la o fumigaŃie şi la stropirea meydân-ului cu apă de trandafiri – demersuri care defineau riturile lustrale. Urmau, apoi, aprinderea lumânărilor rituale, în ordinea menŃionată mai înainte, ritualul rezervat călăuzei (rehber) şi prezentarea viitorului derviş în faŃa mürşit-ului. Aspirantul la calitatea de derviş îngenunchea în faŃa acestuia, cu jumătatea superioară a trupului „despuiată”, simbolic, de veşminte, ca semn al renunŃării la vechea identitate, inclusiv la statutul social consacrat. Mürşit-ul îi conferea însemnele specifice Ńinutei dervişilor Bektaşî, în succesiunea: tennûre, kanberiye, kemer, teslîm taşı, haydariye, hırka-i fahr şi tâc318. Evlîyâ Çelebi (m. 1681) menŃiona, în cuprinsul memoriilor sale de călătorie, că, vizitând celebrul aşezământ Bektaşî de la ‘Otmânjik (Osmâncık), ridicat de Bâyezît II pe amplasamentul mormântului lui Koyun Baba – unul dintre „califii” lui Hâcı Bektaş –, a fost concomitent iniŃiat ca derviş al ordinului, primind cu acest prilej mantia specifică (hırka), un covor de rugăciune (seccâde), un stindard
(‘alem), o tobă (tabl kudumî), o frânghie (pâlehenk), un baston (‘asâ) şi boneta (tâc) distinctivă a ordinului319. Fiecare secvenŃă a ritualului era însoŃită de rugăciuni consacrate diverselor piese şi accesorii vestimentare, de genul celor prezentate deja mai sus. Ceremonia se încheia prin rugăciunea rostită de mürşit; proaspătul derviş era felicitat de confraŃi, după care se trecea la cea de-a doua parte a reuniunii, consacrată, în principal,comuniunii alimentare. În mod similar decurgeau şi ceremoniile de conferire a gradelor superioare prevăzute în ierarhia ordinului: cele de baba şi de halîfe

Solemnitatea momentului era întotdeauna subliniată de o lungă suită de invocaŃii, care îmbinau rituri verbale caracteristice Bektaşî-ilor cu formule sau chiar versete întregi din Coran.

Source
turca.lls.unibuc.ro/wp-content/uploads/2012/04/Luminita-Munteanu_Dervisi-sub-zodia-Semilunei-2005